Pianul

pic

pic

pic.

BĂGA-MI-AŞ PULA în taxiul ăsta.
Dau 50 de lei ,exact 50 de lei ca să scăp de ploaia de afară şi nimeresc intr-un durşleac care mai are curajul sa se numească taxiu.
Picături pe faţă picături pe spate picături (mama lui de taxiu)  în urechi.

 Alarmă, foc, fum. Şiroae de apa ţişnesc prin pereţii loganului.
 -Dragi pasageri
 -Care pasageri bre eus singur aici.
 -Vă anunţăm că suferim un naufragiu.
 -ÎÎÎÎÎÎnchide guraaaaaa!
 -Aşezaţi-vă comod în scaune şi savuraţi-vă moartea.

-Ai spus ceva?
-NUNU, zic frumos efect ai creat in taxiu , merg in el de parca fug cu pielea goală pe stradă.
-Ce?
-ZIC MERG ÎN TAXIU DA PARCĂ FUG CU CURU GOL PE STRADĂ
-Nu-s eu vinovat.Aşă ni-o dau de la firmă.
-Nu mă mai aşez în logan.
-Astai încă buna. Kalina se desface din mers.

Straniu popor taximetriştii.Îi poţi citi viaţa doar privind-ui decorul din maşina. Ăsta tre sa fi coborît din munţi și unul din părinți îi era urs – avea vre-un hectar de brăduţi mirositori pe fereastră şi asculta Retro FM. Cînd a închis geamul am inceput să simt cum creşte revolta în organismul meu. Putoarea chimica de la brazi amestecată cu cele șaseșepteoptnouă beri care le-am baut  au început să comploteze împotriva mea. Deja vedeam cum îmi vărs maţele pe tot loganu ăsta păcătos (deși nu pot spune ca nu îmi plăcea idea – oarecum era sa obţin un decor mai bun decît cel prezent). Încercam cu disperare să deschid fereastra,înţelegeam perfect că dacă n-o fac – explodez.
O SANTA MARIA ajută-mă că crăp aici de viu.

atenție atenție vă rugăm închideţi ochii şi astupaţi-vă nasurile.

PRIMUL VAL.
Nu a fost atît de rău. L-am rezistat cu insitenţa unui pioner ce fură un calorifer vechi pentru binele partidului.

-Bă, opreşte.
-Dap ai spus pe Renaşterii.
-000opreşteee!

I-am aruncat 50 de lei şi am sărit în prima bîltoacă care am văzut-o.

VALUL DOI.

Deja  nu  rezistam .

Linişte în sală.Toţi stau sub presiune. Prezentatorul deschide încet plicul. şi, şiii…  
Şi acum anunţăm chiştigătorul unei fenomenale redecorații de faţadă.
-MOOOOOLDPREEEESAAA.

Am murdărit tot chioşcul.

Profa de Română era sa fie mândră de mine.
Uşurat am simţit cum cad în bîltoaca de lîngă. Rîdeam în hohote, înecîndu-mă cu şiroalele de apă care curgeau de pe streaşină. Vroiam să rămîn aici. Să rămîn aici în băltoaca asta murdară .

*****
.1.

-NU inţelegi, şi nu cred că o să înţelegi.
-Explică-mi
-Păi nici eu nu înţeleg. Mi-am dorit asta mereu şi mi l-am cumpărat.

-Taci?
-Tac. L-am cumpărat dar mi-e frică să-l ating. A stat aşa aici deja 3 ani, cît am făcut facultatea.

Şi iarăşi tăcere.
Auzeam cum încearcă să mă întrebe ceva, însă n-o mai ascultam.

BERE
BERE
BERE
VODCĂĂĂ
BERE
BERE
VODCĂĂ
VIN
VIN acuşi vin stai bre acuş vin.
deabia mă ţineam  pe picioare .
Alege facultatea alege acum facultatea
care faculatate?
care facultate????.

-vreu la muzică.
-ce-o să faci bre cu muzica?
-o să cânt!
-Ce teo apucat măi? Biznes şi administrare nu ţii minte?

3 ani.
3 ani de biznăs.
3 ani de frică să-l ating.

azi e ziua
când îl desfac.

cu toporul o săi gîdil clapele.
cu ferestrăul o săi mîngîi strunele.
o să fac un foc mare şi o să privesc cum arde.  

biznes şi administrare.
biznes şi administrare.
biznes şi administrarea substanţelor alcoolice halucinogene şi narcotice.
Buna dimineata soare!, mă duc să-mi mai iau ÎNCĂ O BERE.

PS: hui.

DFW despre câini

“Our house was outside the city, off one of the blacktop roads. We had us a big dog my daddy would keep on a chain in the front yard. A big part German shepherd. I hated the chain but we didn’t have a fence, we were right off the road there. The dog hated that chain. But he had dignity. What he’d do, he’d never go out to the length of the chain. He’d never even get out to where the chain got tight. Even if the mailman pulled up, or a salesman. Out of dignity, this dog pretended like he chose this one area to stay in that just happened to be inside the length of the chain. Nothing outside of that area right there interested him. He just had zero interest. So he never noticed the chain. He didn’t hate it. The chain. He just up and made it not relevant. Maybe he wasn’t pretending—maybe he really up and chose that little circle for his own world. He had a power to him. All of his life on that chain. I loved that damn dog.”

Festinul lent

Cantecul asta si desigur ca noi cu tine cititorule sau co-scriitorule vrem sa evitam banalul glumele rasuflate link-urile clipurile pe youtube ca o scuza de a nu scrie, de a-l lasa pe altul sa o zica in locul tau It’s the end of the World as we know it I feel fine vitriolic patriotic rwa rwa engleza suna rwa rwa l-am vazut pe Andrei in oglinda cum radea a venit ingerul si mi-a spus l-am vazut pe Arcadie in oglinda cum sarea gasea sarea in muzica ska l-am vazut pe Andrei in oglinda cum se spanzura de fularul de lana mi-am facut singur mie o poza si am sters-o uite-o pe Alina pufnind in ras pe Cornelia pufnind in clocot pe Corina alergand pe scarile Teatrului de Balet in jos, alergand cu spatele in jos e greu si ametitor la fel cum e un autobus de la Minsk la Kiev sau un tren din deal in vale de la Washington la New York, Amtrak, am secrete multe si le tin in cutie nu vreau sa le arunc le las sa prinda praf stii textul asta se citeste altfel se citeste de la randul 13 in sus si la stanga sarind peste un cuvant dar ia seama sa nu te incurci cu femeia pe care o iubesti cu adevarat care de fiecare data cand apare in viata ta in vacanta te lasa fara cuvinte o epava un om fara sine fara vorbe o fatsa tacuta posaca cu paltonul negru si pantalonii negri tinandu-se de bara in troleibuz cum se explica da da stiu se explica e chimie inseamna ca anume fata asta pe care ar putea sa o cheme ca pe un cantec de pixies despre valuri si surf iti umple capilarele cu o frica primitiva cu miros de madlene si ceatsa rece si inecacioasa rupe-mi Doamne coasta si lasa-ma sa tanjesc sa nu-mi pot gasi locul sa vin la servici iar picioarele sa-mi tresalte nerabdatoare sub masa stapler-ul sa fie aruncat cat colo sa ma scol de la calculator sa fac cercuri prin micul spatiu din birou unde nu ma vede nimeni unde in principiu as putea sa fac ce vreau sa stau toata ziua dezbracat sau sa port coarne de cerb sa stau cu cotul intr-o pizza veche iar din tastatura sa stea in sus mucuri arse de tsigara dar ma voi abtine doamna ma voi abtine stimata audienta caci o lupta-i viata deci te lupta cu morile de vant si cu tine lupta-te cu tine invinge-te aresteaza-te inchide-te in casa invata-te sa fii tamplar sa-i poti sculpta cu dalta spranceana arcuita obraznic in sus si sa o faci breloc la cheile ushii apartamentului tau din Stockholm unde traiesti cu un motan cu un covor de la Ikea si cu o mireasa plansa in rochie rosie.

O zebră rebelă

Când Anatol pășea în neant de pe acoperișul Ministerului Agriculturii,

peste oraș se lăsa amurgul.

Știți ce înseamnă un amurg?

Un amurg ca o fustă?

Chindia, cu talia subțire și buza de jos semimușcată, tremurândă

îl aștepta îmbujorată pe Anatol.

”Vino, vino, uită-te în mine.

Obositule, sleitule de puteri,

în fumul de frunze jilave se doarme atât de bine,

în sânul meu rece de humă putredă și crivăț e cald și toropeală!”

Pe Ștefan cel Mare vuiau troleibuzele,

în ferestrele de la SIS se aprindeau becurile,

iar Albișoara reînvia pulsând,

cu fiecare ușă deschisă de microbus

din care năvăleau cu scurte negre și pungi albe de plastic stimații locatari.

Noiembrie!

Anatol păși, și gravitația îl smulse în jos flămândă.

A mai simțit asta cândva.

Odată în martie,

cearșafuri purpurii sau poate lumină prea puțină,

o fată atât de goală în fața lui, cu ochi mari și uimiți.

Era prima dată.

A fost odată o insulă tropicală, și ploaia caldă ca un ceai.

Ultima dată în rai.

Casa (Șota Iatașvili)

Iată

iată – casa

iata – casa mea

micuță

ca pământul

tăcută

ca uraganul

necesară

ca pepsi-cola

 

Iată

iată – casa

iată – casa ta

caldă

ca o rochie de vară

dulce

ca agrișele

rezistentă

ca mătasea

 

Iată

iată – casa

iată – casa noastră

transparentă

ca timpul de ploaie

confortabilă

ca bătăile inimii

plină de viață

ca o grădină de toamnă

 

Iată

iată – casa

iată – casa noastră

cu furculițele împrăștiate

cu fotoliile șubrede

cu fotografiile prietenilor pe pereți

 

Iată

iată – casa

iată – casa noastră

voi deschide ușa

să fumăm sau cum?

să vorbim despre dickinson

să dulceață de smochine

să ceai de lichior

să-l ascultăm pe Țoi

să ne unul pe altul

să dansăm               Eu și Tu

și

Tu și Tu

Strada de la balcon

pare

mai liniștită

uite – ei șușotesc

șușotesc lampele

șușotesc jucăriile

pe pian

 

Iată

iată – casa

iată – casa asta

iată – casa asta

care-i

a noastră

orbitoare

ca macul

stropitoare

ca fântâna

neînnorată

ca dragostea noastră

 

Iată

iată – casa asta

iată – casa asta

care-i

a noastră

pe care

noi

oricum nu am

mai construit-o

Ab ovo*

ședeam eu ședeam. și brusc. mi s-o făcut poftă de ouă. prăjite. prichini? la ora asta.

și, respectiv, am decis ca dupăcâteluniacolo să scriu pe portalu.

deasemenea (cea mai frecventă observație pe care mi-o făcea profa de română era despre cuvântul [!] deasemenea), deci, deasemenea, atunci când ai writer’s block – care aparent în rusă se traduce ca боязнь чистого листа – care nu-i cazul meu, că eu mă tem de cracaleți care deja îs pe foaie – păi, atunci când ai writer’s block aista, are sens să scrii pe portalu. sau cum a spus un om (?) mai deștept (?) ca mine, întrebarea este: cine-i mai Lenos, cel care se zbate și toarnă apă la rădăcina tuturor relelor, acceptând lucrurile-așa-cum-sunt în schimbul unei vieți fără frecuș, sau cel care nu face nimic într-un final și persistă în sorrow (lume).

și, tot deasemenea, aparent vrei să fii ca Data atunci cănd trebuie să fii ca Vlada. Dada. Dar despre asta altă data.

trebuie de spălat ouăle (în sens că înainte de prăjit, nu înainte de culcare). capu altfel salmonela. șapu pizdeț.

* lat. = din nou din ou.

Poezie mortuară elină velină aşa cum scria Anrdrei cândva, tristoclar, cu iubire de cuvânt şi piept dezbrăcat primăvara

Je veux mourir entre tes jambes,

Te-as zgaraia cu litera ş acolo jos unde se-nvarte napraznic tornada

Ca Jackson Pollock te-as stropi cu glod si suc de capsuni

As apasa pe buton sa ma urc cu liftul in tine

Iubindu-te tare, sarind cat mai sus, sa te-ating sa ma frig, tu, soare

Inghit nisipul care curge din tine, clepsidra

Goala si vesnica.

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

(M.E.)

 

Recunosc că îmi este din ce în ce mai greu să mă expun pe chestiile de-acasă. Nu pentru că nu mi-aş forma unele idei şi unele viziuni din ce văd, citesc sau îmi mai şoptesc nişte păsărele, ci pentru că ştiu că această imagine este incompletă – trebuie să arzi în sucul ăla de-acasă pentru ca să înţelegi. Dar mă întreb dacă înţelegerea aia de acasă nu poate fi, de fapt, mai puţin reală decît ceea ce văd eu de aici. Acasă ajunsesem să nu mă mai exaspereze veşnicile comentarii ale politicenilor, înţepările şi jocurile de culise, aşii din mîneci, etc. Chiar aş zice – devenise, la un moment, destul de interesant să aştepţi următoarele aberaţii pentru ca să le poţi analiza, critica, desfăşura. Întrun oarecare fel, mediul cela sufoca orice idee de normalitate, normalitatea devenise anormalul ăla zilnic.

Nu şi aici. Aici am normalitatea mea, cu problemele şi distracţiile ei, iar tărămul de bătălie de-acasă a devenit un spectacol care-l privesc şi studiez zilnic dintro parte. Nu mai sunt înăduşit, asfixiat de lipsa a altceva decît acest spectacol ieftin – respectiv mă enervez mai des, mă simt ofensat mai des şi nu înţeleg, da – nu înţeleg, cum alţii nu văd acelaşi lucru. Un bun băiat de-a nostru, cu ceva timp în urmă, se indigna de toţi aceşti moldoveni peste hotare care ne dau sfaturi. A urmat, inevitabil şi indubitabil,  un scandal. Eu încep însă să înţeleg de ce ăştia din urmă dau sfaturi. Ei nu mai pot tăcea,de-acolo, de unde sunt ei. Ei nu sunt obişnuiţi să fie insultaţi de liderii lor (de fabrică, de cartier, de aleşi locali) în modul în care cetăţenii, alegătorii moldoveni sunt insultaţi de clasa lor politică (poate fără clasă). Eu, de exemplu, nu înţeleg cum:

-          Poţi să ţii ascuns numele candidatului la Preşedinte; de parcă ar fi viitorul preşedinte numai al lor, nu şi al nostru; de parcă noţiunea de Preşedinte a Ţării nu înseamnă că noi, cetăţenii, înainte de toate trebuie să-l facem să treacă de testul nostru de încredere, şi nu al lor de statalitate, deviziune, de orice-altceva-le-trăsneşte-lor-în-cap.

-          Poţi să acuzi pe cineva pentru că refuză să voteze un Preşedinte care nu-l ştie şi care nu e în Ţară; iar internetul moldovenesc s-a dezlănţuit aici: că există CV, că e IMF, că există skype, că întreabă de ambasador. Sincer? Adicătelea sincer? Viitorul Preşedinte al Ţării îşi permite să nu vină în Ţara ei pentru a da vreo declaraţie, pentru a răspunde la unele viziuni direct şi în faţa poporului şi noi acuzăm pentru lipsa de-a semna blank-cardul unicul care aparent mai duce o doză de logică? (caveat: în acest caz specific, vă rog fără generalizări!)

-          Poţi să construieşti parcare în PMAN? Nu e destul că în oraşul ăsta n-ai pe unde duce un străin venit că ţi-i ruşine de toate gropile, glodul, steklopaketul, urîţeniile imaginabile – acum şi din unicul loc în care îi mai duceai şi le ziceai: iată aici mama cu tata au îngheţatstrigînd libertate 20 de ani în urmă, iată aici se vede catedrala şi parcul şi guvernul şi cînd e iarnă e brad şi luminiţe. Eu propun deja, de-asupra parcării să fie făcut şi un veceu enorm,pe toată piaţa. Un veceu în aer liber, un morman de căcat în centrul oraşului. De ce nu?  Logică imbatabilă acest ‘’de ce nu?’’ la primărie eu aud.

Mai multe nu le înţeleg eu de aici, dar presupun că nu le înţeleg pentru că-s prost, naiv sau mai ştii tu ce. E trist cînd ajungi să nu-ţi mai înţelegi ţara.

PS: referitor la imagine – un comment din Douglass C. North, un părinte al instituţionalismului nou:

”Elites in natural states use the law, the state, social networks, and tradition to limit access and retain control, but that does not mean that the specific elite group that controls power and wealth never changes. To the contrary, the personalities with power and wealth change frequently through coups, revolutions, and even elections. What seldom changes are the institutions that exclude the bulk of society from access to the means of power and wealth. When non-elite groups manage to wrest control from the elites, the new insiders usually use the same exclusionary institutions to limit access for everyone outside their circle.”

Eu mă întreb unde-s schimbările spre bine din partea instituţiilor noastre după ce-o venit la guvernare…ai noştri? dar asta, pentru altă dată, mai complex şi mai argumentat. Poate-oi înţelege.

*MAMA: CELE DOUĂ CUVINTE*

Azi, 8 martie, e o zi în care mai bine stăteam cu botul în ghips. Dar aşa cum spune tradiţia, tre’ să bifăm şi noi, bărbaţii, o mare şi adâncă responsabilitate – flori, cadouri, lipsă totală de inspiraţie. În timp ce mulţi dintre noi astăzi se vor regăsi cu sticle de bere şi pahare de vin, ele, femeile, vor continua să conducă lumea.

Nr din martie al revistei VIP magazin ne bucură ochii cu o colecţie fulminantă de poze cu 100 cele mai sexy femei din Moldova. Acolo găsiţi şi un articol al tânărului pe nume Andrei (Sunt tânăr, doamnă!) Bolocan. Lectură frumoasă!

♥ ♥ ♥

Iată şi textul în format text.

INTRODUCERE

O bună prietenă mi-a spus odată că vârsta pe care o trăiesc eu acu – 22-23-24 de ani –  este vârsta celor mai mari dezamăgiri. De atunci, în rarele momente de sinceritate cu mine însumi, dezvolt un fel de frică pentru tot ce gândesc. Mă tem că orice nu aş spune sau gândi este atât de efemer şi iluzoriu încât nici nu merită să fie spus sau gândit. Chiar şi acum, scriind pentru VIP magazin, am această senzaţie.

E o prostie mare ceea ce încerc să fac acu. Dar, tre să mă credeţi, asta oricum merită atenţia dvs. Să scriu despre mama? Sincer? Să scriu sincer despre mama? Să scriu despre mama ca despre părintele meu? Să scriu despre mama ca despre sânul care m-a alăptat? Să scriu despre mama ca despre îngerul meu protector?

Mă consolează gândul că orice n-aş scrie, peste un timp oarecare, eu oricum voi trage-un pârţ condescendent şi voi râde la tot ce-am afirmat anterior. Ca şi la nouă ani, pe când eram un puşti, îmi voi spune: vai ce prost am fost vara trecută!

(Neştiind că vara viitoare îmi voi spune acelaşi lucru.)

 CUPRINS

De prin 2009, pe ramul unui nuc din spatele casei stă agăţată o vestă de culoare căcănie. O fi adus-o vântul, o fi coborât-o câmpul gravitaţional al planetei pe care locuim – nu se ştie exact cum a nimerit haina drept în copac. Acolo sus, la peste 6 metri înalţime, haina a fost (dar mai şi este încă, precum vă slujeşte mărturia subsemnatului) păzită bine de furnici şi gâze, care, de altfel, ar fi rupt-o în bucăţi, dacă nu exista… dacă nu exista… dacă nu exista ce?

Haina se află de mai bine de 3 ani în copac pentru că ce? Ce o împiedică să nu mai existe? Până la urmă, ce face un lucru să fie nemişcat? Ce-l face să existe şi să reziste astfel pentru o perioadă mai lungă?

Hmm, nimic, îmi spun eu. Nimic nu trebuia făcut pentru ca haina să rămână în copac. Lumii nu trebuia să-i pese, vântul nu trebuia să sufle, iar furnicile nu trebuiau să  pornească nicio cruciadă. Aşa s-a şi întâmplat, iar acum, (după cum vă slujeşte mărturia subsemnatului) vesta se află sus pe ram.

Dar oare cum e în cazul altor fenomene, obiecte, întâmplări, etc? Uneori, dacă stăm să ne gândim, pentru ca ceva să dureze, e nevoie ca nimeni să nu întreprindă nimic. Un drum nereparat, un copil ignorat de părinţi, o ţeavă spartă, centimetri cubi de praf, medici, profi, judecători corupţi – toate astea au puterea să reziste în timp doar dacă nu se „umblă” la ele. Nu le atingi, şi ele capătă epiderma aia lucioasă a unui lucru care supravieţuieşte catastrofelor nucleare şi regimurilor politice. Aşa a durat URSS, de exemplu, (îndrăznesc să spun eu, cunoscătorul) până în momentul în care cineva isteţ şi cu stea pată în frunte nu s-a apucat să scormonească fundamentul uniunii.

Alteori însă, pentru ca fenomenul să înceteze, la fel, e nevoie de zero intervenţii. O explozie de nervi şi agresivitate poate fi calmată adesea doar dacă stai cuminte într-o parte şi aştepţi să se termine. Dar, ca să folosesc un clişeu preferat, „depinde, de la caz – la caz”.

Aproximativ o asemenea filosofie, sinceră şi neprihănită, m-a cuprins într-o dimineaţă de duminică. M-a cuprins până în momentul în care m-am întrebat oare cum e cu dragostea? Cum e cu iubirea şi cum e cu amorul? În cazul acestor „sentimente frumoase” e nevoie sau nu de intervenţie pentru a asigura durabilitatea în timp şi spaţiu? (Lupu a-nţeles ce vreau să spun)

Aşa cum duminicile sunt unice nu doar pentru că dorm şi mă odihnesc cât îmi doresc, dar şi pentru că am acele 15 minute-pe-săptămână-de-dialog-constuctiv-cu-mama, am hotărât să o întreb pe atotştiutoarea:

-          Mama, dacă dragostea e lăsată în voie şi nu se „umblă” la ea, dragostea durează. Nu crezi? De altfel, ca şi sviterul… (îi arăt eu mamei haina, ce se vede prin geamul din dormitor)

-          Măi băiete, nu compara tu sviteru’ cu dragostea. Dragostea, dacă o laşi în voia ei, e o dragoste uitată, spune mama şi se întoarce la treabă.

Mama are treabă mai mereu. Atunci când nu are treabă, o vezi odihnindu-se. Când o vezi odihnindu-se, realizezi că urgent ai nevoie de ea. Porc fiind, nesimţit pînă la măduvă, o trezeşti şi nici nu simţi cât de mult şi-ar fi dorit ea să mai doarmă puţin. Îţi ceri scuze (!) şi mergi mai departe. Pentru că şi tu ai treabă. Eşti băiat mare. Ai crescut. Nu mai ai nevoie de cineva care să-ţi lege fularul la gât sau să te adoarmă sau să te sărute pe frunte sau să te cuprindă sau să te dezmiardă. Gata, plec. Hai pa. Noroc, nu mă aştepta diseară, vin târziu. Salut, ce faci, mă ajuţi cu ceva bani până la salariu? Mamă, nu mă învăţa cum să-mi trăiesc eu viaţa! Lasă-mă în pace şi nu interveni! Trosc un pumn sau două în peretele casei care probabil îţi va rămâne moştenire.

Mi-e dor de mama. Nu îi voi uita şi nici ierta vreodată grija pentru mine – asta a ruinat-o definitiv. Sacrificiul ei era un nimb la care nu renunţa nici pentru o clipă. Nici până astăzi nu am mai întâlnit om pentru care jertfirea să fie o obişnuinţă, un reflex necondiţionat.

ÎNCHEIERE

Eu am ochii umezi de fiecare dată când mă gândesc la faptul că e prea târziu să-i spun te iubesc. Întotdeauna este prea târziu să-i spui unei mame că o iubeşti. Întotdeauna va fi mult prea puţin „te iubesc”-ul tău în comparaţie cu sacrificiul ei etern, nestrămutat, capabil să le îndure pe toate. Mama este axa, dreaptă şi fară de sfârşit, ca o asimptotă, iar tu – o curbă, care POATE, CÂNDVA, undevaacolo, în geometria unui Nuştiucare Fantast*, se va intersecta cu ea.

Tot ce a fost făptură feminină în viaţa mea e mama, zdrobită în mii şi mii de cioburi, întinsă pe tot globul. Iar tot ce a reuşit să fie iubire în viaţa mea e mama, pe care eu totuşi m-am apucat să o cârpesc-lipesc, ciob după ciob, reîntregind-o.

Sânii celeilalte vor fi sărutaţi pentru că mama m-a învăţat să o fac. Buzele celeilalte vor fi supte pentru că mama m-a învăţat să o fac. Printrepicioarele* celeilalte vor fi iubite pentru că mama m-a învăţat să o fac. Mâinile celeilalte vor fi privite îndelung, îndreptate spre soare, ca-ntr-un moment dat să nu mai înţeleg ce e om şi ce e soare, pentru că mama m-a învăţat.

Eu petrec foarte puţin timp cu mama şi simt, că dacă nu se umblă la acest fenoment, el poate dura, iar eu mă pot trezi într-o „bună” zi singur şi înstrăinat. Doamne, tu, voce, inexistenţă sau gând din capul meu pătrat, ascultă-mă şi păzeşte-o de toate relele, dându-i putere să dureze cât dreptele paralele de mult.

NOTE DE SUBSOL

Nuştiucare Fantast – matematician rus, profesor şi rector al Universităţii de Stat din Kazan, membru al mai multor societăţi ştiinţifice. Împreună cu János Bolyai creează prima geometrie neeuclidiană.

Printrepicioare – partea corpului a unei femei frumoase trecute de vârsta fecioriei, în care se găzduiesc cele mai sfinte vise şi plăceri.