Am decis să aleg o singură poză, care material să vă transmită de ce o sâmbătă, în care a nins ca în poveste, te-a prins viu, teafăr şi ca-ntr-o poveste. Direct din Căpriana, pentru toţi cei care mai cred în degringolada metempsihozei ludice, vă salut adormit!

Altcineva se revolta împotriva farmaciilor, având şi el una sub conducere. Paradox, caroce.

Eu, în cele ce urmează, nu mă revolt. Eu pur şi simplu vreau să spun că ador noile troleibuze şi, în zilele mai libere, îmi place să vin cu ele la lucru.

Dar, iată că, cognac peste maiură, la telecentru, pe-acolo pe unde stau eu, graţie tehnologiilor moderne, în dimineaţa acestei zile, în sfârşit, observ următoarele.

Tadaaam! Str. Gh. Asachi 71/5 – Magazin de Carne. Sau, dacă e să fim mai atenţi, magazin de carne, cola, fanta, sprite şi altele.

Când spun altele mă refer şi la programul deosebit al acestui magazin. Bravo proprietarilor! Există totuşi un loc la Telecentru, lângă Colegiul de Construţii, unde poţi cumpără o bucată bună de carne la ora 2 noaptea.

 Mergem câţiva metri înspre staţia de troleibuz. Str. Gh. Asachi 77 – Magazin de Carne. Specializat în carne, carne şi carne cu sparanghel.

Vis-à-vis, ia să ghicim ce avem? Alecu, aştept să confirmi – ce avem? Magazin de carne! Onix nu-ştiu-care SRL. (Mezeluri-kolbasî ne v şiot. E  în-chisde-ani buni)

Eu vapşăta nu am nimic împotriva magazinelor de carne. Lucrând la o emisiune culinară cu aspect vegetariano-rădăcinoso-legumicol, carnea este pentru mine o pradă rară. Mai mult ca atât, eu nu am nimic împotriva oamenilor care au un job mulţumită proprietarilor acestor magazine. Doar că, fiind un idealist beşinos şi romantic, eu încă mai cred în ordine. Or ordinea presupune o regulă oarecare, bazată pe o logică oarecare. Nu am făcut dreptul, dar din câte înţeleg, nu tot ce ai în cap e lege. Nu poţi plasa câţiva agenţi economici care comercializează acelaşi tip de produse, la o distanţă atât de mică unul de altu, înconjuraţi de 2 magazine mari (Victoria Golden şi Stati Market SRL), care lucrează non-stop, for fuck’s sake. Sau dacă o faci, fă-o ORGANIZAT, cu o REGULĂ. De ex, dezvolţi un plan urbanistic, în care stabileşti un numar x de staţii din Chişinău să fie înconjurate cu magazine de carne. Alt număr y de staţii las’ să fie ascuns de farmacii şi lombarduri. Şi aşa le faci oamenilor viaţa mai uşoara. Nata Albot, fiind vegetariană, las’ să ştie, să nu-şi ia apartament sau casă la Telecentru. Că e plin de carne pe-acolo. Vreo unul care e bine merci cu frizeriile, trimite-l la Buiucani – am înţeles că ăia o duc bine cu tunsul. Uite aşa dezvolţi un plan urbanistic şi ajuţi agenţii imobiliari să o creeze o politică de marketing structurată şi contextuală. A? Ce ziceţi?

La final, concurs-şmoncurs! La rubrica Acest-loc-simpatic-este-în-Chişinău-dar-tu-încă-nu-ai-o-poză-acolo, avem următoarea imagine în format JPEG. Ghicim strada unde se află aceste minunate obloane!

Pupici!

Iarna se pleacă la munte. Se pleacă în România şi se face asta încă de prin toamnă.

Întru evitarea unui şoc cultural (limbă, mentalitate ş.a.) trebuie neapărat să trecem prin Vaslui – judeţul de tranziţie între Republica Moldova şi eventualele aşezări secuieşti şi săseşti.

În 7-8 ore de rătăcito-înţeles unde suntem, se ajunge în Judeţul Covasna, la Balvanyos.

Se stă o noapte la Balvanyos, se vede câte ceva şi se pleacă. La Braşov, provocările şi cotele sunt mult mai mari.

Se cazează, la Braşov, bine merci. În centrul istoric ne oprim la da Vinci sau la Casa Albert.

Micul dejun se ia la Festival ’39.  Se bea o cafea bună şi se alege nr.2 din meniu – omletă cu şuncă şi castraveţi muraţi, un croissant şi un platou cu legume, telemea şi caşcaval. Dupa aia se beleşte la lămpi şi se fac poze.

După aia se pleacă şi se beleşte la alte decoraţiuni.

În Braşov se plimbă suficient de mult timp cu aparatul în mână şi se fac tot felul de poze cu zorzoane şi efecte speciale, de parcă şi aşa, fără zorzoane şi efecte speciale, frumuseţea acestui oraş nu poate fi transmisă.

Pozele se fac la diverse străzi.

Pozele se fac la diverse case.

Pozele se fac la diverse.

Pozele se fac.

Pozele.

Când vine seara, se merge la un loc italienesc adorabil şi nemaivăzut (în Chişinău, cel puţin). Se comandă multe şi nevrute şi se uimeşte că porţiile sunt mari şi nemaivăzute (în Chişinău, cel puţin).

Şi la final,  se merge prin România şi se ascultă la radio Jon Bon Jovi – Iţ mai laif. Toţi cântă şi se veselesc. La un moment dat se întrerupe piesa şi se anunţă: Radio România Cultural, este ora treisprezece.

Ăl-ou-ăl, dragii mei, ăl-ou-ăl! E timpul să venim acasă.

(În general, chestia asta cu al doilea nu-ştiu-care nu miroase a bine. Să ne amintim de Andrei Zvyagintsev, care de prin 2003 a fost etichetat drept “al doilea Tarkovsky” şi a stat ani buni după aia fără a produce ceva notoriu. Încorsetarea şi aproprierea de destine sau nume de oameni ar trebui considerată o contravenţie administrativă. Drept concluzie – nu există al doilea Tarkovsky, al doilea Gagarin sau al doilea Sîrghi Cobzaru. Noi, oamenii, suntem ca numerele reale – extrem de numeroşi şi irepetabili. )

Revenind la regizorul turc. Şi la film. Iklimler se numeşte – e un film despre cum întotdeauna este prea târziu. Despre bărbatul indecis, matur, aflat în căutare, bărbat care atunci când vede o femeie puternică – o admiră, şi când vede aceeaşi femeie arătându-şi partea slabă – nu o mai vrea. Ciudat, dar şi explicabil.

În fine, filmat foarte bine. Fotograficeşte de bine. Mi-au plăcut actorii. Eu am un fetiş, apropo de actori: sau dezvolt un oarecare sentiment de compasiune, de simpatie faţă de ei şi îmi place filmul, sau nu am încredere în actori (din varii motive) şi nu-mi mai place filmul.

Printre altele, mi se facu dor de Turcia, de limba turcă, faţă de care am eu ce am… Şi, cât n-ar suna asta de făţarnic, mi se făcu dor de Tarkovsky. De ceva vreme (bună) nu mi-am putut permite acea linişte şi desfătare, în faţa unui film LENT, fără BOAMBE, fără cadre şi planuri care se schimbă odată la 3 secunde. Iklimler m-a readus pentu o oră şi treizeci şi şapte de minute într-o lume frumoasă în care cinematografia pretinde să fie artă.

UNU. În 2012 am să-ncerc să-ncep să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu. Mă voi minţi mai puţin, îi voi minţi mai puţin. Într-un final, autenticul şi sinceritatea ajung să aibă cotă bună pe piaţa calităţilor umane.

DOI. În 2012 voi avea destulă putere ca să pot să iubesc. Da, putere. E foarte uşor să fii cinic şi cool, dar e foarte greu să te laşi dus de val. E nevoie de foarte multă putere ca să poţi să iubeşti.

TREI. În 2012 emoţiile bune mă vor face să lucrez, să creez, să cânt tot mai mult la chitară, să cetesc tot mai multe cărţi, să scriu tot mai mult şi mai bine, să comunic tot mai eficient.

PATRU. În 2012 voi fi mult mai organizat şi responsabil decât în 2011. Vi se pare amuzant sau naiv ceea ce-mi doresc? Mie nu. Voi face mai mult sport, voi găti mai mult, mai gustos şi mai sănătos.

CINCI. În 2012 voi avea curajul şi îndrăzneală să fac ceea ce mi se pare prea greu sau poate imposibil – voi învinge frica. If you’re afraid of failing, you won’t get very far.

ŞASE. În 2012 vreau să continui să învăţ limba germană la o şcoală de vară (Viena, Berlin, nu contează – aştept recomandări apropo!).

ŞAPTE. În 2012 vreau să continui să cunosc oameni grozavi, curioşi, mari, scumpi, frumoşi, cu un profund simţ al umorului şi o puternică auto-ironie. Fie LIVE, fie pe Youtube, fie din filele unor cărţi cetite în trenurile DeutscheBahn.

OPT. În 2012 voi câştiga destui bani ca să pot să le ofer părinţilor un cadou pe care ei deja, se fac că nu-l mai aşteaptă.

Şi pe final, cireaşa de pe tort. În 2012 eu vreau să fac din Andi Bolo un fenoment naţional. În Uganda.

La Dolce Vita

Înainte de a pleca din 2011 şi a săvârşi un huştiuliuc în 2012, e nevoie de 5-7 minute de linişte, în care să faci o ultimă contabilitate şi să-ţi cântăreşti bucuriile şi… şi atât! Eu deja am făcut-o şi cu mâna pe olivie  inimă vă prezint bilanţul în ordine cronologică.

1. Sighişoara, 4 ianuarie. Frecţie cu oţet. Febra pleacă doar dacă transpiri mult, mănânci ciorbă de burtă şi bei ţuică.
2. Olanda. 30 aprilie. Queen’s Day. Am văzut cum se trece o intersecţie de stradă în 2 minute. Oameni mulţi, iarbă bună, cosită, uscată.
3. Iulie, Sibiu. În sfârşit am cunoscut Sibiul. Agreabil. Iată un adjectiv pe care îl folosesc rar, dar în cazul lui Hermannstadt mi se pare potrivit.
4. Transfăgărăşanul – orgasm visual şi tactil. Atât pe drum spre, cât şi la Bâlea Lac.
5. August 2011 – am ieşit cu Sare si Piper la iarbă verde. Tehnicieni, artişti, copii, muay-thai, Ion Suruceanu, Dorin Chirtoacă. A fost diferit. Aerul de pădure mă moleşea mai mult ca oricând.
6. 27 august. În vreme ce majoritatea bună şi conştiincioasă a moldovenilor a plecat la mare, pentru 5 zile, eu am ieşit cu Jurnal TV în parc. Partea bună e că am avut parte şi de soare, şi de primă şi nu numai. Într-un final, campania “Moldova, eu chiar te iubesc” s-a dovedit a fi cea mai tare campanie media, so far organizată de Ziua Independenţei.
7. Octombrie. M-am pornit la Parov Stelar. şi la Morcheeba. În drum spre ei, ademenit de un nimeni (sper să-mi fie iertato-înţeleasă aluzia), am cucerit un restaurant Indian,  arzându-mi gura cu nişte soso-mirodenii debilo-atomice, şi zburându-mi creierii cu… altceva.   (Printre altele, Vlada, aşa şi nu am ajuns la concert.) 
8. 14 octombrie, Chişinău. În timp ce toată lumea face una, noi facem alta. Jurnal TV întinde cea mai mare ciulama, so far gătită şi mâncată de Hramul Oraşului. Gură-cască şi gură-mănâncă nu s-au lăsat aşteptaţi. Mulţumim one more time noch einmal încă o dată encore une fois tu-tu-ror!
9.  26 noiembrie, Cea mai Frumoasă Gospodină din Unde-poţi-tu-să-ţi-închipui, împlineşte 17 ani, iar Jurnal TV trage cel mai tare Birthday Surprise so far difuzat la un TV moldovenesc. Nata, succes în carieră, s-ajiunji undi vrei!
10. Punctul zece nu se spune niciodată.

Şi-acum, puţin pelin – de vi-e dor de viaţă. Şi otravă, de vreţi să-mi urmaţi.

Doi ani în urmă, cu aripi strivite, cu un oraş Cluj curcuduş în spate, cu amintireo-visul unui Berlin în care nu nimereşti atât de simplu (mai ales c-un paşaport albastru), am revenit în Chişinau să fac televiziune. Am venit la Prime. Am stat 3 săptămâni. M-am certato-neînţeles cu unii oameni pe-acolo şi chemat am fost la Jurnal TV. O televiziune care încă nu. Nu Exista. Nu Lucra. Nu Lansa. Nu Difuza. Tocmai din acest motiv unii au încercat să mă oprească. Dar eu aveam altele pe cap.

Eu am căutat în mine şi în jurul meu. 3 ani am căutat. Am vrut să găsesc ceva ce m-ar putea statornici, ceva ce mi-ar permite o deplină concentrare a forţelor. Da, ştiu. Eu nu sunt decât un tip care se machiază în mod regulat, şi din când în când lucrează ca moaşă pentru glume nenăscute. Eu n-ar trebui să fiu luat în serios. Şi nici nu sunt, vapşăta. Şi nici nu am nevoie, în mare parte. Spun toate astea aici şi acum pentru că în ultimul an, am simţit foarte mult că-mi place ceea ce fac. Îmi place să văd oameni muncind peste program, îmi place să vad oameni dedicaţi, lucizi, cu urechile ciulite, cu picioarele pe pământ, oameni pe care aş vrea să-i urmez, oameni pe care aş vrea să-i am în preajmă.

Eu am venit la Jurnal TV nu pentru că am putut să fac televiziune, dar pentru că am CREZUT că pot face. Şi cineva, pe-acolo, printre cei mari, autoritari şi la costum, au crezut în mine, au investit şi m-au lăsat să fiu liber, să caut, să cresc, să deprind, să învăţ, să-mi fie frică, să mă simt penibil.

Eu cred că noi suntem un fel de Wright Brothers, noi inventăm şi construim un fel de Flying Machine, într-o ţară în care oamenii par să nu aibă nevoie de aşa ceva. Doar că în vremuri zbuciumate ca ale noastre, important este nu să câştigi, ci să te faci remarcat.

Mulţi ani.

: )

Pentru început, hai să trecem în revistă ultimele ştiri.

- azi am reuşit să mai cunosc un om fricos, şi brusc mi se făcu frică să nu devin şi eu un om fricos;

- azi am mai înţeles odată (a câta oară, deja) că не перевелись еще на Руси oamenii înguşti, pe care atunci când îi guşti, îţi vine să-i împuşti şi brusc mi se îngustă capul şi mi se făcu frică să nu vreau să mă împuşc;

- ieri am prins (undeva în aer) senzaţia că mă înconjoară nişte oameni extraordinari, care nu scapă pe gură prostologii gen “eu lucrez după program”, “da şi am eu cu asta”. Sper ca peste ani, toate astea, să se transforme în altceva decât vedere slabă, reumatisme şi migrenă. Jurnal TV, chiar pare să fie o familie frumoasă. Important e ca, în timp ce stăm pe facebook la servici, să nu uităm să ţinem unul la altul.

Iar la final, poftiţi o dedicaţie cu pretext de scuză pentru cineva de la AmSecret.com

Medor, Arcadie. Medor!

şi continuarea…

Sucubă felină, învăluită de fum, mirosea a luminile Londrei

M-a sărutat prima oară, ca un crin toxic, umedă pâclă de junglă

ţipau mii de păsări, ningeau fluturi mii de culori

Sărutul doi a fost lumină, eram Icar şi m-am smuls spre înalturi

flămând de buzele-i de lavă, de verdele din ochi

îmi era sete

am deschis o sticlă cu vin. Beam amândoi hohotind,

ciocnind pahare mari cu colţuri taioase

ne-am plictisit

Am un secret şi n-am să ţi-l spun

am un link, dă-mi un like, apucă-mă de mână

îmi place să citesc şi tu să mă muşti de ureche

ca o ciocolată, ca o ciocolată

mare sărată

Al treilea sărut, uscat de dogoare, era nisip din pustiu

spin, ciulin, sârmă ghimpată

Am decis

We need to reconceptualize this.

Ploaia asta nu se mai termină

“Există secrete şi secrete. Unele din ele sunt pentru a fi spuse, altele nu. Unele secrete sunt atât de secrete încât nici mie însumi nu mi le pot spune. Nu pot, pentru că e secret, or un secret de aia-i secret că nu se spune. Te-ai prins?”

Se zice că anume aceste cuvinte răsunau în capul lui Silvio, sâmbăta seara. Nimeni însă nu le-a auzit. Niciun reporter-ochi-de-vultur nu l-a observat spunând asta.

Eu scriu aici ca să te conving de ceva. Eu vreau să te deschid, eu vreau să intru adânc în tine, pentru 5, 6 minute, astăzi, mâine, poimâine. Eu te vreau căutând, gândind. Eu te vreau pierzând prea mult timp cu tine însuţi.

În fine, îţi cer ceva foarte simplu. Vreau să te faci văzut, chiar dacă eu am ochii închişi şi vreau să te faci simţit, chiar dacă nu eşti prin preajmă.

Pentru asta, ai nevoie de următoarele:

1.  O carte poştală;
2.  Timbru poştal;
3.  Imaginaţie de preşcolar.

Acestea trei le combini foarte frumos într-un mesaj secret pe care îl vor afla doar tu şi restul lumii. Unde? Cum? Eu ştiu o adresă.  Bd. Stefan cel Mare şi Sfânt 134,  Chişinău, MD 2012, Căsuţa Poştală 182.

am secret

Andi Bolo - Dragostea

Emisiunea este super. Montajul de nunţi & baluri de absolvire este super.

Prietenia este super. Prezentatorii sunt super. Parodia este super !!!