Dați-mi un trup, voi munților


Numai pe tine te am, trecãtorul meu trup,

si totusi
flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,
cãci lutul tãu slab
mi-e prea strâmt pentru strasnicul suflet
ce-l port.

Dati-mi un trup,
voi muntilor,
mãrilor,
dati-mi alt trup sã-mi descarc nebunia
în plin!
Pãmântule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei nãprasnice inimi,
prefã-te-n lãcasul furtunilor cari mã strivesc,
fii amfora eului meu îndãrãtnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea mãretii mei pasi
si-as apare nãvalnic si liber
cum sunt,
pãmântule sfânt.

Când as iubi,
mi-as întinde spre cer toate mãrile
ca niste vânjoase, sãlbatice brate fierbinti,
spre cer,
sã-l cuprind,
mijlocul sã-i frâng,
sã-i sãrut sclipitoarele stele.

Când as urî,
as zdrobi sub picioarele mele de stâncã
bieti sori
cãlãtori
si poate-as zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecãtorul meu trup.
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

3 thoughts on “Dați-mi un trup, voi munților

  1. Candva, pe vremuri, uram comentariile pentru ca impuneau o structura si gandire la ceva ce, prin quintesenta, era produsul liber si creativ al unui om care nu analiza si apoi scria, dar.. pur si simplu ‘scria’.

    azi citesc urmatoarele in acelasi elan si valtoare specific poeziei de mai sus. biutiful, cum s-ar zice:

    Poezia “Dati-mi un trup, voi muntilor” face parte din volumul “Pasii profetului”
    (1921) si da un suflu liric impetuos vitalismului expresionist, puterii launtrice dezlantuite de “strasnicul suflet” al poetului, care isi cere o materialitate pe masura, depasind, in propensiunea sa catre absolut, cu mult pe cea trecatoare, terestra: “Numai pe tine te am trecatorul meu trup,/ si totusi/ flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,/ caci lutul tau slab/ mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet/ ce-1 port.” Poetul nu cade in extazul laudei inutile pentru “lutul slab” al trupului uman, nu-i pune pe frunte coroana de “flori albe si rosii”, in baza aceleiasi antinomii ireductibile intre alcatuirea fizica precara, efemera si o energie vitala desprinsa dintr-o dezlantuire dionisiaca, nietzscheeana a fiintei.

    Trupul nou, cel dorit cu frenezie, reprezinta o extensie cosmica a fiintei, intr-un strigat vital, biruitor, der Schrei-ul expresionist, izvorat din adancurile firii umane. intruparea combina elemente ale perenitatii, telurice si neptunice: “Dati-mi un trup,/ voi muntilor,/ marilor,/ dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia/ in plin!/ Pamantule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei naprasnice inimi,/ prefa-te-n lacasul furtunilor, cari ma strivesc,/ fii amfora eului meu indaratnic!” Proiectia enorma a eului liric transforma mersul poetului printre astri intr-un dans cosmic, dionisiac: “Prin cosmos/ auzi-s-ar atunci maretii mei pasi/ si-as apare navalnic si liber/ cum sunt,/ pamantule sfant.” Omul cosmic dobandeste o maretie titanica, repetand intruparile mitologice ale unui panteism planetar si depasind conditia efemera ” corpului muritor; prin iubire, extinsa la dimensiuni astrale, comuniunea cu universul e totala, figurata prin hiperbole si simboluri memorabile: “Cand as iubi,/ mi-as intinde spre cer toate marile/ ca niste vanjoase, salbatice brate fierbinti,/ spre cer/ sa-1 cuprind, mijlocul sa-i frang,/ sa-i sarut sclipitoarele stele.” Iubirea, sentiment de profunda contopire cu neptunicul si uranicul, reprezinta, pentru acest homo cosmicus, energia primara a universului.

    Sentimentele antinomice ale acestui trup extins la dimensiuni cosmice au si potentialul unor scenarii terifiante: “Cand as uri,/ as zdrobi sub picioarele mele de stanca/ bieti sori/ calatori/ si poate-as zambi.” Iubirea si ura, sentimente contrare, cu efecte sublime sau devastatoare, transfigureaza binele si raul ca dimensiuni antitetice ale oricarei geneze, poetul aparand, in proiectia sa expresionista, intr-o ipostaza demiurgica, repede infranta, in finalul poeziei, de realitatea fiintei efemere a omului: “Dar numai pe tine te am, trecatorul meu trup.” Versul nud, fara extensii figurate, incepand cu o conjunctie adversativa, neinsemnata, care frange marele elan dionisiac, inchide brusc poezia, spatiul iluziilor celui care sufera la nesfarsit consecintele caderii ingerilor damnati, inchis in singuratatea trupului sau degradabil, lipsita de imortalitate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s