De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

(M.E.)

 

Recunosc că îmi este din ce în ce mai greu să mă expun pe chestiile de-acasă. Nu pentru că nu mi-aş forma unele idei şi unele viziuni din ce văd, citesc sau îmi mai şoptesc nişte păsărele, ci pentru că ştiu că această imagine este incompletă – trebuie să arzi în sucul ăla de-acasă pentru ca să înţelegi. Dar mă întreb dacă înţelegerea aia de acasă nu poate fi, de fapt, mai puţin reală decît ceea ce văd eu de aici. Acasă ajunsesem să nu mă mai exaspereze veşnicile comentarii ale politicenilor, înţepările şi jocurile de culise, aşii din mîneci, etc. Chiar aş zice – devenise, la un moment, destul de interesant să aştepţi următoarele aberaţii pentru ca să le poţi analiza, critica, desfăşura. Întrun oarecare fel, mediul cela sufoca orice idee de normalitate, normalitatea devenise anormalul ăla zilnic.

Nu şi aici. Aici am normalitatea mea, cu problemele şi distracţiile ei, iar tărămul de bătălie de-acasă a devenit un spectacol care-l privesc şi studiez zilnic dintro parte. Nu mai sunt înăduşit, asfixiat de lipsa a altceva decît acest spectacol ieftin – respectiv mă enervez mai des, mă simt ofensat mai des şi nu înţeleg, da – nu înţeleg, cum alţii nu văd acelaşi lucru. Un bun băiat de-a nostru, cu ceva timp în urmă, se indigna de toţi aceşti moldoveni peste hotare care ne dau sfaturi. A urmat, inevitabil şi indubitabil,  un scandal. Eu încep însă să înţeleg de ce ăştia din urmă dau sfaturi. Ei nu mai pot tăcea,de-acolo, de unde sunt ei. Ei nu sunt obişnuiţi să fie insultaţi de liderii lor (de fabrică, de cartier, de aleşi locali) în modul în care cetăţenii, alegătorii moldoveni sunt insultaţi de clasa lor politică (poate fără clasă). Eu, de exemplu, nu înţeleg cum:

–          Poţi să ţii ascuns numele candidatului la Preşedinte; de parcă ar fi viitorul preşedinte numai al lor, nu şi al nostru; de parcă noţiunea de Preşedinte a Ţării nu înseamnă că noi, cetăţenii, înainte de toate trebuie să-l facem să treacă de testul nostru de încredere, şi nu al lor de statalitate, deviziune, de orice-altceva-le-trăsneşte-lor-în-cap.

–          Poţi să acuzi pe cineva pentru că refuză să voteze un Preşedinte care nu-l ştie şi care nu e în Ţară; iar internetul moldovenesc s-a dezlănţuit aici: că există CV, că e IMF, că există skype, că întreabă de ambasador. Sincer? Adicătelea sincer? Viitorul Preşedinte al Ţării îşi permite să nu vină în Ţara ei pentru a da vreo declaraţie, pentru a răspunde la unele viziuni direct şi în faţa poporului şi noi acuzăm pentru lipsa de-a semna blank-cardul unicul care aparent mai duce o doză de logică? (caveat: în acest caz specific, vă rog fără generalizări!)

–          Poţi să construieşti parcare în PMAN? Nu e destul că în oraşul ăsta n-ai pe unde duce un străin venit că ţi-i ruşine de toate gropile, glodul, steklopaketul, urîţeniile imaginabile – acum şi din unicul loc în care îi mai duceai şi le ziceai: iată aici mama cu tata au îngheţatstrigînd libertate 20 de ani în urmă, iată aici se vede catedrala şi parcul şi guvernul şi cînd e iarnă e brad şi luminiţe. Eu propun deja, de-asupra parcării să fie făcut şi un veceu enorm,pe toată piaţa. Un veceu în aer liber, un morman de căcat în centrul oraşului. De ce nu?  Logică imbatabilă acest ‘’de ce nu?’’ la primărie eu aud.

Mai multe nu le înţeleg eu de aici, dar presupun că nu le înţeleg pentru că-s prost, naiv sau mai ştii tu ce. E trist cînd ajungi să nu-ţi mai înţelegi ţara.

PS: referitor la imagine – un comment din Douglass C. North, un părinte al instituţionalismului nou:

”Elites in natural states use the law, the state, social networks, and tradition to limit access and retain control, but that does not mean that the specific elite group that controls power and wealth never changes. To the contrary, the personalities with power and wealth change frequently through coups, revolutions, and even elections. What seldom changes are the institutions that exclude the bulk of society from access to the means of power and wealth. When non-elite groups manage to wrest control from the elites, the new insiders usually use the same exclusionary institutions to limit access for everyone outside their circle.”

Eu mă întreb unde-s schimbările spre bine din partea instituţiilor noastre după ce-o venit la guvernare…ai noştri? dar asta, pentru altă dată, mai complex şi mai argumentat. Poate-oi înţelege.

*MAMA: CELE DOUĂ CUVINTE*

Azi, 8 martie, e o zi în care mai bine stăteam cu botul în ghips. Dar aşa cum spune tradiţia, tre’ să bifăm şi noi, bărbaţii, o mare şi adâncă responsabilitate – flori, cadouri, lipsă totală de inspiraţie. În timp ce mulţi dintre noi astăzi se vor regăsi cu sticle de bere şi pahare de vin, ele, femeile, vor continua să conducă lumea.

Nr din martie al revistei VIP magazin ne bucură ochii cu o colecţie fulminantă de poze cu 100 cele mai sexy femei din Moldova. Acolo găsiţi şi un articol al tânărului pe nume Andrei (Sunt tânăr, doamnă!) Bolocan. Lectură frumoasă!

♥ ♥ ♥

Iată şi textul în format text.

INTRODUCERE

O bună prietenă mi-a spus odată că vârsta pe care o trăiesc eu acu – 22-23-24 de ani –  este vârsta celor mai mari dezamăgiri. De atunci, în rarele momente de sinceritate cu mine însumi, dezvolt un fel de frică pentru tot ce gândesc. Mă tem că orice nu aş spune sau gândi este atât de efemer şi iluzoriu încât nici nu merită să fie spus sau gândit. Chiar şi acum, scriind pentru VIP magazin, am această senzaţie.

E o prostie mare ceea ce încerc să fac acu. Dar, tre să mă credeţi, asta oricum merită atenţia dvs. Să scriu despre mama? Sincer? Să scriu sincer despre mama? Să scriu despre mama ca despre părintele meu? Să scriu despre mama ca despre sânul care m-a alăptat? Să scriu despre mama ca despre îngerul meu protector?

Mă consolează gândul că orice n-aş scrie, peste un timp oarecare, eu oricum voi trage-un pârţ condescendent şi voi râde la tot ce-am afirmat anterior. Ca şi la nouă ani, pe când eram un puşti, îmi voi spune: vai ce prost am fost vara trecută!

(Neştiind că vara viitoare îmi voi spune acelaşi lucru.)

 CUPRINS

De prin 2009, pe ramul unui nuc din spatele casei stă agăţată o vestă de culoare căcănie. O fi adus-o vântul, o fi coborât-o câmpul gravitaţional al planetei pe care locuim – nu se ştie exact cum a nimerit haina drept în copac. Acolo sus, la peste 6 metri înalţime, haina a fost (dar mai şi este încă, precum vă slujeşte mărturia subsemnatului) păzită bine de furnici şi gâze, care, de altfel, ar fi rupt-o în bucăţi, dacă nu exista… dacă nu exista… dacă nu exista ce?

Haina se află de mai bine de 3 ani în copac pentru că ce? Ce o împiedică să nu mai existe? Până la urmă, ce face un lucru să fie nemişcat? Ce-l face să existe şi să reziste astfel pentru o perioadă mai lungă?

Hmm, nimic, îmi spun eu. Nimic nu trebuia făcut pentru ca haina să rămână în copac. Lumii nu trebuia să-i pese, vântul nu trebuia să sufle, iar furnicile nu trebuiau să  pornească nicio cruciadă. Aşa s-a şi întâmplat, iar acum, (după cum vă slujeşte mărturia subsemnatului) vesta se află sus pe ram.

Dar oare cum e în cazul altor fenomene, obiecte, întâmplări, etc? Uneori, dacă stăm să ne gândim, pentru ca ceva să dureze, e nevoie ca nimeni să nu întreprindă nimic. Un drum nereparat, un copil ignorat de părinţi, o ţeavă spartă, centimetri cubi de praf, medici, profi, judecători corupţi – toate astea au puterea să reziste în timp doar dacă nu se „umblă” la ele. Nu le atingi, şi ele capătă epiderma aia lucioasă a unui lucru care supravieţuieşte catastrofelor nucleare şi regimurilor politice. Aşa a durat URSS, de exemplu, (îndrăznesc să spun eu, cunoscătorul) până în momentul în care cineva isteţ şi cu stea pată în frunte nu s-a apucat să scormonească fundamentul uniunii.

Alteori însă, pentru ca fenomenul să înceteze, la fel, e nevoie de zero intervenţii. O explozie de nervi şi agresivitate poate fi calmată adesea doar dacă stai cuminte într-o parte şi aştepţi să se termine. Dar, ca să folosesc un clişeu preferat, „depinde, de la caz – la caz”.

Aproximativ o asemenea filosofie, sinceră şi neprihănită, m-a cuprins într-o dimineaţă de duminică. M-a cuprins până în momentul în care m-am întrebat oare cum e cu dragostea? Cum e cu iubirea şi cum e cu amorul? În cazul acestor „sentimente frumoase” e nevoie sau nu de intervenţie pentru a asigura durabilitatea în timp şi spaţiu? (Lupu a-nţeles ce vreau să spun)

Aşa cum duminicile sunt unice nu doar pentru că dorm şi mă odihnesc cât îmi doresc, dar şi pentru că am acele 15 minute-pe-săptămână-de-dialog-constuctiv-cu-mama, am hotărât să o întreb pe atotştiutoarea:

–          Mama, dacă dragostea e lăsată în voie şi nu se „umblă” la ea, dragostea durează. Nu crezi? De altfel, ca şi sviterul… (îi arăt eu mamei haina, ce se vede prin geamul din dormitor)

–          Măi băiete, nu compara tu sviteru’ cu dragostea. Dragostea, dacă o laşi în voia ei, e o dragoste uitată, spune mama şi se întoarce la treabă.

Mama are treabă mai mereu. Atunci când nu are treabă, o vezi odihnindu-se. Când o vezi odihnindu-se, realizezi că urgent ai nevoie de ea. Porc fiind, nesimţit pînă la măduvă, o trezeşti şi nici nu simţi cât de mult şi-ar fi dorit ea să mai doarmă puţin. Îţi ceri scuze (!) şi mergi mai departe. Pentru că şi tu ai treabă. Eşti băiat mare. Ai crescut. Nu mai ai nevoie de cineva care să-ţi lege fularul la gât sau să te adoarmă sau să te sărute pe frunte sau să te cuprindă sau să te dezmiardă. Gata, plec. Hai pa. Noroc, nu mă aştepta diseară, vin târziu. Salut, ce faci, mă ajuţi cu ceva bani până la salariu? Mamă, nu mă învăţa cum să-mi trăiesc eu viaţa! Lasă-mă în pace şi nu interveni! Trosc un pumn sau două în peretele casei care probabil îţi va rămâne moştenire.

Mi-e dor de mama. Nu îi voi uita şi nici ierta vreodată grija pentru mine – asta a ruinat-o definitiv. Sacrificiul ei era un nimb la care nu renunţa nici pentru o clipă. Nici până astăzi nu am mai întâlnit om pentru care jertfirea să fie o obişnuinţă, un reflex necondiţionat.

ÎNCHEIERE

Eu am ochii umezi de fiecare dată când mă gândesc la faptul că e prea târziu să-i spun te iubesc. Întotdeauna este prea târziu să-i spui unei mame că o iubeşti. Întotdeauna va fi mult prea puţin „te iubesc”-ul tău în comparaţie cu sacrificiul ei etern, nestrămutat, capabil să le îndure pe toate. Mama este axa, dreaptă şi fară de sfârşit, ca o asimptotă, iar tu – o curbă, care POATE, CÂNDVA, undevaacolo, în geometria unui Nuştiucare Fantast*, se va intersecta cu ea.

Tot ce a fost făptură feminină în viaţa mea e mama, zdrobită în mii şi mii de cioburi, întinsă pe tot globul. Iar tot ce a reuşit să fie iubire în viaţa mea e mama, pe care eu totuşi m-am apucat să o cârpesc-lipesc, ciob după ciob, reîntregind-o.

Sânii celeilalte vor fi sărutaţi pentru că mama m-a învăţat să o fac. Buzele celeilalte vor fi supte pentru că mama m-a învăţat să o fac. Printrepicioarele* celeilalte vor fi iubite pentru că mama m-a învăţat să o fac. Mâinile celeilalte vor fi privite îndelung, îndreptate spre soare, ca-ntr-un moment dat să nu mai înţeleg ce e om şi ce e soare, pentru că mama m-a învăţat.

Eu petrec foarte puţin timp cu mama şi simt, că dacă nu se umblă la acest fenoment, el poate dura, iar eu mă pot trezi într-o „bună” zi singur şi înstrăinat. Doamne, tu, voce, inexistenţă sau gând din capul meu pătrat, ascultă-mă şi păzeşte-o de toate relele, dându-i putere să dureze cât dreptele paralele de mult.

NOTE DE SUBSOL

Nuştiucare Fantast – matematician rus, profesor şi rector al Universităţii de Stat din Kazan, membru al mai multor societăţi ştiinţifice. Împreună cu János Bolyai creează prima geometrie neeuclidiană.

Printrepicioare – partea corpului a unei femei frumoase trecute de vârsta fecioriei, în care se găzduiesc cele mai sfinte vise şi plăceri.


Moldovenii şi sadomasochismul

De aici, de departe, e uşor să uiţi de degringolada de-acasă. Nu e nici un fel de înProfunzime sau Fabrici, Vox-uri şi tot felul de alte platforme de bocit post-coital. Chiar dacă ar fi, la ora de-acasă, eu aci ba dorm, ba manînc, ba lucrez. Aşa că, vorba poetului, nici o şansă.

Ba mai mult, remarc de fiecare dată uşurinţa cu (!) care mă dezic de vulcanul ăstă politic de la noi. Cît eşti acolo – numai despre asta se vorbeşte, viaţa se roteşte în jurul alegerii preşedintelui (sau nealegerii – mai bine zis), cine pe cine, care e veşnica-negăsită soluţie, juriştii se crucesc de evoluţiile şi ce-şi permit unii, politicenii se mănîncă, se scuipă, se pupă, se trădează, Iudei adevăraţi! Numai potop ne trebuie pentru a prinde proporţii biblice. De la distanţă pare o telenovelă incredibilă. Un reality show de proporţii, un fel de Truman Show în care nu doar un sat, dar întreaga ţară complotează, joacă roluri, participă. De fapt, cînd spun întreaga ţară poate mă greşesc. E Chişinăul. Veşnicul Chişinău cu elita sa ce se fremântă, dejghioacă, blogguieşte, protestează. Viaţa de Chişinăunean s-ar integra de minune în vechiul Babylon (în afară de artă, cultură şi arhitectură). De departe, de aici, vă zic sincer şi fără răutate: părem nişte obsedaţi de politica asta. Mai avusem sentimentul ăstă vreo 2 ani în urmă cînd criticam ziarele de-acasă pentru lipsa de creativitate şi diversificare: tot ce puteai citi erau editoriale şi analize ale ultimei şedinţe ale parlamentului. Nada cultură, nada muzee, nada ştiri internaţionale. Nu multe s-au schimbat în ultimii doi ani, în afară de faptul că am petrecut şi eu o perioadă acasă. O perioadă în care am fost supt şi eu de nebunia asta politică. Da, am scris articole! Da, am participat şi eu la show-urile astea repetitive şi demente! Da, am fost şi eu revoltat, am strigat, am criticat, am fost decepţionat! Da, am devenit şi eu, cred că, un obsedat al evoluţiei politice! Şi ca şi orice alt Chişinăunean, după ce o zi întreagă urmăreai ştirile şi mascaradele politice, ieşeai seara şi te rupeai (în orice sens doriţi să interpretaţi acest cuvînt). Moldovenii par să răspundă la beţiile din politică cu beţiile lor. Aşa uită ei. Aşa a doua zi, mahmuri, o iau de la început cu Unimedii, Vox-uri, dezbateri şi alte soluţii. Nişte sado-masochişti, nu alta. Dacă am avea o ţară normală, cu politiceni normali, fără scandaluri, cu preşedinţi şi evoluţie economică – am impresia că am muri toţi de plictiseală, ar trebui să recreăm carnajul ăstă zilnic.

Televiziunile ar falimenta, nu ar mai fi show-uri, nu ar mai fi nimic de discutat. Ziarele ar dispărea, gata cu editorialele, cu analizele. Oamnii nu ar mai ofta, nu s-ar mai plînge că tot ce-i rău în ţara asta vine de la lipsa Preşedintelui, ar trebui să se uite deja la dînşii. Iar asta nouă nu ne place. Politicenii însăşi, din lipsa aprovizionării ego-ului personal cu (!) continue apariţii la TV, ar trebui să se apuce de lucru. Iar asta cam greu, cînd îs obişnuiţi, deja de ani buni, ori să lipsească de la şedinţe, ori să stăie căţăraţi în copaci, ori să strige că nimic, dar absolut nimic, nu se poate face fără alegerea Preşedintelui.

 

De aici, de departe, am re-început să citesc (cu poftă), să caut distracţii în weekenduri în afară de offline-uri cu bloggeri şi politiceni, să mă arunc de pe stînci, să iubesc libertatea de a nu fi obsedat. Egoist – ar zice unii – nu-mi iubesc patria, nu ţin la ţară, mi-i cald şi bine aici între străini – ar zice alţii. Poate, dar chiar şi aici, de departe, scriu. Nu despre stînci, vulcani şi salsa, dar..tot despre ai noştri. Obsedat ­ – ar zice alţii. Cinci luni şi juma de vîltoarea aia – infectat pe viaţă? O să vedem. Pînă atunci, pupici muritorilor!

*VISUL LUI ANDREI*

Fix ca şi alţii, eu public pentru VIP magazin. Condiţiile de colaborare excelente, colectivul modern şi energic te fac să crezi în ziua de mâine şi într-un viitor mai luminos.

Numărul din februarie al revistei ne aduce un interviu simpatic cu fraţii Advahov, dar şi detalii despre cum şi de unde îşi descarcă deputatul Sergiu Sîrbu imagini în format JPEG pentru desktopul lăptocului său.

Deocamdată cetim şi ne minunăm din scrierile unui june talentat pe nume Andrei Bolocan.

Image

*CEL MAI MARE ARTICOL*

Bună. Tocmai aţi nimerit pe portalu, iar acum cetiţi cel mai mare articol de pe portalu. Acest articol este întratât de mare încât nu încape aici.

Am decis să aleg o singură poză, care material să vă transmită de ce o sâmbătă, în care a nins ca în poveste, te-a prins viu, teafăr şi ca-ntr-o poveste. Direct din Căpriana, pentru toţi cei care mai cred în degringolada metempsihozei ludice, vă salut adormit!

*CARNE CU CARNE DIN CARNE*

Cineva se revoltă din cauza cazinourilor. Multe la număr, urâte la chip.

Altcineva se revolta împotriva farmaciilor, având şi el una sub conducere. Paradox, caroce.

Eu, în cele ce urmează, nu mă revolt. Eu pur şi simplu vreau să spun că ador noile troleibuze şi, în zilele mai libere, îmi place să vin cu ele la lucru.

Dar, iată că, cognac peste maiură, la telecentru, pe-acolo pe unde stau eu, graţie tehnologiilor moderne, în dimineaţa acestei zile, în sfârşit, observ următoarele.

Tadaaam! Str. Gh. Asachi 71/5 – Magazin de Carne. Sau, dacă e să fim mai atenţi, magazin de carne, cola, fanta, sprite şi altele.

Când spun altele mă refer şi la programul deosebit al acestui magazin. Bravo proprietarilor! Există totuşi un loc la Telecentru, lângă Colegiul de Construţii, unde poţi cumpără o bucată bună de carne la ora 2 noaptea.

 Mergem câţiva metri înspre staţia de troleibuz. Str. Gh. Asachi 77 – Magazin de Carne. Specializat în carne, carne şi carne cu sparanghel.

Vis-à-vis, ia să ghicim ce avem? Alecu, aştept să confirmi – ce avem? Magazin de carne! Onix nu-ştiu-care SRL. (Mezeluri-kolbasî ne v şiot. E  în-chisde-ani buni)

Eu vapşăta nu am nimic împotriva magazinelor de carne. Lucrând la o emisiune culinară cu aspect vegetariano-rădăcinoso-legumicol, carnea este pentru mine o pradă rară. Mai mult ca atât, eu nu am nimic împotriva oamenilor care au un job mulţumită proprietarilor acestor magazine. Doar că, fiind un idealist beşinos şi romantic, eu încă mai cred în ordine. Or ordinea presupune o regulă oarecare, bazată pe o logică oarecare. Nu am făcut dreptul, dar din câte înţeleg, nu tot ce ai în cap e lege. Nu poţi plasa câţiva agenţi economici care comercializează acelaşi tip de produse, la o distanţă atât de mică unul de altu, înconjuraţi de 2 magazine mari (Victoria Golden şi Stati Market SRL), care lucrează non-stop, for fuck’s sake. Sau dacă o faci, fă-o ORGANIZAT, cu o REGULĂ. De ex, dezvolţi un plan urbanistic, în care stabileşti un numar x de staţii din Chişinău să fie înconjurate cu magazine de carne. Alt număr y de staţii las’ să fie ascuns de farmacii şi lombarduri. Şi aşa le faci oamenilor viaţa mai uşoara. Nata Albot, fiind vegetariană, las’ să ştie, să nu-şi ia apartament sau casă la Telecentru. Că e plin de carne pe-acolo. Vreo unul care e bine merci cu frizeriile, trimite-l la Buiucani – am înţeles că ăia o duc bine cu tunsul. Uite aşa dezvolţi un plan urbanistic şi ajuţi agenţii imobiliari să o creeze o politică de marketing structurată şi contextuală. A? Ce ziceţi?

La final, concurs-şmoncurs! La rubrica Acest-loc-simpatic-este-în-Chişinău-dar-tu-încă-nu-ai-o-poză-acolo, avem următoarea imagine în format JPEG. Ghicim strada unde se află aceste minunate obloane!

Pupici!

 

 

*ASTA NU-I ZĂPADĂ*

Următorul articol este în culori. Vă rog mult să-l savuraţi cu ambii ochi.

Iarna se pleacă la munte. Se pleacă în România şi se face asta încă de prin toamnă.

 

Întru evitarea unui şoc cultural (limbă, mentalitate ş.a.) trebuie neapărat să trecem prin Vaslui – judeţul de tranziţie între Republica Moldova şi eventualele aşezări secuieşti şi săseşti.

În 7-8 ore de rătăcito-înţeles unde suntem, se ajunge în Judeţul Covasna, la Balvanyos.

 

Se stă o noapte la Balvanyos, se vede câte ceva şi se pleacă. La Braşov, provocările şi cotele sunt mult mai mari.

 

Se cazează, la Braşov, bine merci. În centrul istoric ne oprim la da Vinci sau la Casa Albert.

 

Micul dejun se ia la Festival ’39.  Se bea o cafea bună şi se alege nr.2 din meniu – omletă cu şuncă şi castraveţi muraţi, un croissant şi un platou cu legume, telemea şi caşcaval. Dupa aia se beleşte la lămpi şi se fac poze.

 

După aia se pleacă şi se beleşte la alte decoraţiuni.

 

În Braşov se plimbă suficient de mult timp cu aparatul în mână şi se fac tot felul de poze cu zorzoane şi efecte speciale, de parcă şi aşa, fără zorzoane şi efecte speciale, frumuseţea acestui oraş nu poate fi transmisă.

 

Pozele se fac la diverse străzi.

 

Pozele se fac la diverse case.

 

Pozele se fac la diverse.

 

Pozele se fac.

 

Pozele.

 

Când vine seara, se merge la un loc italienesc adorabil şi nemaivăzut (în Chişinău, cel puţin). Se comandă multe şi nevrute şi se uimeşte că porţiile sunt mari şi nemaivăzute (în Chişinău, cel puţin).

 

Şi la final,  se merge prin România şi se ascultă la radio Jon Bon Jovi – Iţ mai laif. Toţi cântă şi se veselesc. La un moment dat se întrerupe piesa şi se anunţă: Radio România Cultural, este ora treisprezece.

Ăl-ou-ăl, dragii mei, ăl-ou-ăl! E timpul să venim acasă.

*TARKOVSKY RELOADED*

Am văzut recent un film de Nuri Bilge Ceylan, un turc despre care se zice că este al doilea Tarkovsky. N-aş spune. Mai degrabă l-aş compara cu Bergman, la capitolul intensitatea sentimentelor.

(În general, chestia asta cu al doilea nu-ştiu-care nu miroase a bine. Să ne amintim de Andrei Zvyagintsev, care de prin 2003 a fost etichetat drept “al doilea Tarkovsky” şi a stat ani buni după aia fără a produce ceva notoriu. Încorsetarea şi aproprierea de destine sau nume de oameni ar trebui considerată o contravenţie administrativă. Drept concluzie – nu există al doilea Tarkovsky, al doilea Gagarin sau al doilea Sîrghi Cobzaru. Noi, oamenii, suntem ca numerele reale – extrem de numeroşi şi irepetabili. )

Revenind la regizorul turc. Şi la film. Iklimler se numeşte – e un film despre cum întotdeauna este prea târziu. Despre bărbatul indecis, matur, aflat în căutare, bărbat care atunci când vede o femeie puternică – o admiră, şi când vede aceeaşi femeie arătându-şi partea slabă – nu o mai vrea. Ciudat, dar şi explicabil.

În fine, filmat foarte bine. Fotograficeşte de bine. Mi-au plăcut actorii. Eu am un fetiş, apropo de actori: sau dezvolt un oarecare sentiment de compasiune, de simpatie faţă de ei şi îmi place filmul, sau nu am încredere în actori (din varii motive) şi nu-mi mai place filmul.

Printre altele, mi se facu dor de Turcia, de limba turcă, faţă de care am eu ce am… Şi, cât n-ar suna asta de făţarnic, mi se făcu dor de Tarkovsky. De ceva vreme (bună) nu mi-am putut permite acea linişte şi desfătare, în faţa unui film LENT, fără BOAMBE, fără cadre şi planuri care se schimbă odată la 3 secunde. Iklimler m-a readus pentu o oră şi treizeci şi şapte de minute într-o lume frumoasă în care cinematografia pretinde să fie artă.

*REZOLUŢII – 2012*

Hai şi un to-do list pentru 2012.

UNU. În 2012 am să-ncerc să-ncep să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu. Mă voi minţi mai puţin, îi voi minţi mai puţin. Într-un final, autenticul şi sinceritatea ajung să aibă cotă bună pe piaţa calităţilor umane.

DOI. În 2012 voi avea destulă putere ca să pot să iubesc. Da, putere. E foarte uşor să fii cinic şi cool, dar e foarte greu să te laşi dus de val. E nevoie de foarte multă putere ca să poţi să iubeşti.

TREI. În 2012 emoţiile bune mă vor face să lucrez, să creez, să cânt tot mai mult la chitară, să cetesc tot mai multe cărţi, să scriu tot mai mult şi mai bine, să comunic tot mai eficient.

PATRU. În 2012 voi fi mult mai organizat şi responsabil decât în 2011. Vi se pare amuzant sau naiv ceea ce-mi doresc? Mie nu. Voi face mai mult sport, voi găti mai mult, mai gustos şi mai sănătos.

CINCI. În 2012 voi avea curajul şi îndrăzneală să fac ceea ce mi se pare prea greu sau poate imposibil – voi învinge frica. If you’re afraid of failing, you won’t get very far.

ŞASE. În 2012 vreau să continui să învăţ limba germană la o şcoală de vară (Viena, Berlin, nu contează – aştept recomandări apropo!).

ŞAPTE. În 2012 vreau să continui să cunosc oameni grozavi, curioşi, mari, scumpi, frumoşi, cu un profund simţ al umorului şi o puternică auto-ironie. Fie LIVE, fie pe Youtube, fie din filele unor cărţi cetite în trenurile DeutscheBahn.

OPT. În 2012 voi câştiga destui bani ca să pot să le ofer părinţilor un cadou pe care ei deja, se fac că nu-l mai aşteaptă.

Şi pe final, cireaşa de pe tort. În 2012 eu vreau să fac din Andi Bolo un fenoment naţional. În Uganda.

La Dolce Vita